În casă nouă

Foto: Daciana Cuc


Aşa cum stă bine să faci primăvara, m-am mutat şi eu în reşedinţă nouă. Casa mi-a găsit-o Crina, amenajările ulterioare aparţin Oanei, iar prima care a adus şampania (sau Whiskey-ul) a fost Gabriela.

Cică, nu-i bine-n blogosferă... Numai fraierii zic aşa ceva!

Noua adresă este: http://ioanusca.wordpress.com/

Acolo, vom relua discuţiile de unde le-am lăsat (căci ne-am mutat cu tot cu postări şi comentarii). Aici, comentariile au fost blocate, ca să nu ne resfirăm inutil.

Lună amară

„Am împlinit deja şapte ani – gândi Piţi – şi cu ce m-am ales?... Alţi motani, în timpul ăsta, şi-au făcut, dacă nu o carieră, cel puţin o faimă…

Oleg e renumit, de pildă, chiar dacă pentru prostii. Dar, când apare la vreun chef cu basca pe-o ureche, ţigareta-n dinţi şi coada lui năpârlită, toate mâţele se topesc după el şi-ncep să toarcă şi să miorlăie sugestiv… Plus că se-mbată fără jenă, sparge tot ce-apucă şi ce-i trăzneşte şi, pretudindeni, este un personaj legendar. Aici, taică-meu îmi pune Paraziţii, maică-mea pe Mărgineanu, iar cretinii de la etajul şase mai bagă şi ei manele ca nebunii… Atât te mai distrezi, când vine Poliţia!

Sau Vasea… Se vorbeşte despre el că a prins mii de şoareci… Eu ce să prind? Şoareci, canci! Mi-au dat şomoiogul ăsta, ca la pisoii cretini, şi cică să mă joc cu el… Ori să mă uit pe Animal Planet. Ce să vezi acolo, că dau numai banalităţi? Maimuţe, aligatori, evoluţionism, americani tâmpiţi… Nici pe Realitatea TV nu-s atâtea idioţenii!

Toţi îi înalţă ode lui Taras, că a umplut cartierul de bastarzi… Mare lucru! Aia puteam şi eu, dacă m-ar lăsa ăştia pe-afară… Doar am şapte ani! Însă, maică-mea îmi dă pastile… Futu-i mama ei de viaţă! Când aş putea să escaladez acoperişuri, să mă acopăr de gloria faptelor vitejeşti, să vrăjesc pisicile doar ridicând din mustaţă, să fiu liber!...

Dar, singura consolare rămâne internetul. Mai aflu şi eu câte ceva despre Mara, despre Nataşa, despre Tisa… Că cu ai mei ce să discuţi?... Fantasy, necroloage, roţi dinţate, cam atât e-n capul lor… Stupidă specie, bipezii ăştia!”.

Atac asupra trenului cu aur

Foto: Vladimir C.






Deşi obişnuit să mă afle dimineaţa în felurite ipostaze, mijind astăzi zorii am fost uimit să văd împletitură de nuiele înaintea-mi, astfel că bombănii:
- Pe unde naiba am mai ajuns?...
Întâi îmi atrase atenţia un geamăt, apoi un necunoscut îmi grăi, măcar că eu nu aşteptam vreun răspuns:
- Unde să ajungem? În câmp, unde-ai fi vrut? La hotel de patru stele?...
În pofida unui accentuat vertij, încercai să mă adun. În mod straniu, deşi nu-mi aminteam mare lucru din ajun, mi-am dat seama că suntem în 2 Mai, fiind vorba, evident, despre dată, nu despre localitatea omonimă. Roţi dinţate ciuntite de rugină îmi scrâşneau prin craniu, dar, cu toate acestea, stabilii că ziua de doi urmează celei de unu, iar pe 1 Mai este foarte posibil să mă fi cuprins spiritul de turmă.
- Am băut ceva ieri? – îl întrebai pe colegul de suferinţă, măcar că nu mă dumiream cine poate să fie.
- Nu, am ascultat Vecernia!...
Cum mi-a părut improbabil ca, de la Vecernie, să ajungi să zaci în câmp, am dedus că replica a fost folosită în chip ironic.
- Mult?
- Aşa şi-aşa… Cât să-ţi aduci aminte de filmele tale idioate, ’te-n gură de rusnac sifilitic!...
„Ce filme aş fi putut să-mi amintesc? De fapt, aş fi putut… Doar sunt atâtea filme…” – îmi hârşâia prin ceea ce, cu aproximaţie, s-ar putea numi minte.
- Era vreun film rusesc? – mai întrebai.
- Nu, groenlandez!... Normal că rusesc, că numa’ la din astea te uiţi… Bă, la americani, când merg ăia să fure, fură! Oameni pragmatici! Pe voi, vă apucă tâmpeniile doar la beţie! Lăsând asta la o parte, vă mai amintiţi de iubiri, vă uitaţi la stele, cântaţi dobitocii de-ale voastre şi-ncepeţi să râdeţi şi să plângeţi în acelaşi timp… Popor de cretini! Fură, dom’le, ce-ai de furat, şi după aia-ţi faci damblalele!
Începusem să m-adun, deşi nu-mi era clară legătura între spusele însoţitorului şi locul în care mă aflam. Reuşind să mă ridic, am zărit, după tufişuri, linia ferată. Dacă cerul se luminase bine, o oarecare luminiţă scânteie şi-n gândurile mele confuze:
- N-am vorbit ieri, cumva, despre Atac asupra trenului cu aur?
- Dacă vorbeai numai atât, încă mai era cumva… Ai vorbit tot felul de tâmpenii! Şi asta n-ar fi nimic, da’, cum le-am amestecat şi eu, m-am luat ca bou’ după tine…
- Şi-am jefuit ceva, totuşi? – mai ţinui să aflu.
- Am jefuit pe dracu! De unde visezi tu tren cu aur, să treacă taman pe-aici când îţi vine ţie să te-mbeţi? Am atacat un rahat de motor… Şi, când tu cântai Vecernii zvon, ţi-a tras unu’ cu laptopu-n cap şi-ai căzut aici. Eu cred c-am sărit, ca să n-o-ncasez mai rău… Uite şi laptopu’…
Într-adevăr, în iarbă zăcea şi scula amintită. Iată, aşadar, că strădania noastră n-a fost zadarnică şi Pronia ne-a călăuzit adecvat de Armindeni. Pe dată, am profitat de conjunctură şi-am alcătuit acest material pentru blog, ca să nu rămână ziua nebifată. Despre însoţitorul meu n-am aflat mai multe amănunte, căci a plecat în vreme ce eu încă scriam.

Unu' mai superb

Foto: Alex Mazilu





Nataşa îşi prăznui aniversarea zilei de naştere împreună cu pisicile din cartier, şi ar fi fost o petrecere reuşită dacă Oleg, motanul doamnei Ionescu, nu s-ar fi îmbătat din nou şi n-ar fi început să spargă vesela. Dar, chiar şi aşa, a ieşit destul de bine…
Spre ziuă, Nataşa se afla pe un acoperiş împreună cu Olga, aşteptând Răsăritul şi conversând despre dragoste.
- Te-ai mai văzut cu Piţi Star? – întrebă Olga.
- Doar pe web. De fapt, nu-l cheamă Star…
- Şi de ce-şi zice-aşa? Ca să se dea Zorro?...
- Nu de aia. Sau, nu neapărat… Pe el, de fapt, îl cheamă Stoica. Şi, fiind din judeţul Argeş, a combinat primele litere din fiecare nume şi-a rezultat Star…
E locul să precizăm aici că toate pisicile din zonă oftau după Piţi şi, în taină sau chiar făţiş, o invidiau pe Nataşa. Piteşteanul avea aura unui aventurier neînfricat, dar şi a unui curtezan duios. Desigur, acestea erau simple legende, deoarece sudistul era cunoscut exclusiv din povestirile Nataşei, iar aceasta nu căutase vreodată să-l supraliciteze, toate calităţile ce i se atribuiau fiind mai mult rodul imaginaţiei pisiceşti.
Olga îşi reluă gândul:
- Cât de fericită trebuie să fii!... Să te iubească Piţi cu o astfel de iubire!...
Cum soarele prinse a răsări, Nataşa privi către cerul însângerat, pe care îşi desenau siluetele un bloc în construcţie şi câteva macarale zvelte. Oftă, apoi spuse:
- Ce este fericirea? Da, Piţi pare un motan de treabă, dar, poate chiar în blocul acela se află un motan care să mă aştepte, unu’ mai superb… E complicat să-ţi spun ce simt.
Olga oftă la rându-i:
- Da, cred că înţeleg… Cam ca atunci când te îndrăgosteşti mortal de un motan văzut din tren, pe vreun peron, măcar că acela nici nu te-a observat şi nici nu-i pasă de tine… Sau, când vezi o fereastră luminată în noapte şi începi să visezi că acolo s-ar afla motanul ideal şi, în pofida oricărei logici, coada ţi se zburleşte precum…
Olga nu-şi încheie ideea. Amândouă felinele tăcură, privind visătoare la soarele ce se înălţase pe cer, făgăduind o zi senină.

Poveste de dragoste

În zorii zilei, mi-am zis: „Este 30 Aprilie. Azi, Nataşa împlineşte un an… O vom felicita, o s-o lăsăm pe calculator şi-i vom instala jocul cel nou, Prinde şoricelul. Mai pe la amiază, îi dăruim şi grifoarul, iar către seară o anunţăm că i-am făcut abonament la revista Pisica”…
Bine dispus, am trecut în odaia alăturată ca să-mi felicit felina şi să-i adresez urările ce se impun în astfel de ocazii. Surpriza a fost reciprocă, Nataşa nefiind obişnuită să ies atât de matinal din bârlogul meu, iar eu surprinzând-o într-o ipostază nouă, cel puţin pentru mine: Nataşa conversa pe mess cu un mârtan! Bănuieli că ar umbla pe comp în lipsa noastră am mai avut, ba aş fi acceptat şi o discuţie nevinovată pe messenger, dar acum era pornită şi camera web. Orice părinte, mai cu seamă când are o fată tânără în responsabilitate, devine suspicios când vede pornită camera web. Şi, sincer vorbind, nu doar părinţii au astfel de îngrijorări…
Cu un gest scurt, Nataşa a închis webul, însă am mai apucat să lecturez un fragment din caseta de dialog. De la sine înţeles, cei doi îşi scriau căci, dacă şi-ar fi vorbit, miorlăiturile ar fi trezit toată casa. Pentru a nu stârni bănuieli că-s măcinat de temeri puerile, redau un fragment din discuţia celor doi:

Nataşa_Zgub: Tu stai la casă?
Piţi_Star: Draci, la bloc! Naşpa, e plin de manelişti!
Nataşa_Zgub: Şi eu, tot la bloc. Ba, şi la şosea. Toată ziua trece salvarea…
Nataşa_Zgub: Da’, ieşi pe afară?
Piţi_Star: Nu, că-s mulţi câini… Oraş de căcat! La Timişoara cum e?
Nataşa_Zgub: Tot rahat… Mai mult fiţe. Cred că numa-n Bucală e viaţă…
Piţi_Star: Maică-mea tot merge la Bucală, da’ pe mine nu mă ia niciodată.
Nataşa_Zgub: Nici ai mei. Ei îşi fac mendrele pe la Deja Vu, şi eu trebuie să mă uit la Animal Planet. Să-mi bag labele!
Piţi_Star: (emoticon tip „băga-mi-aş!”).
Nataşa_Zgub: Auzi! Dar, dacă nu ieşi, cum rezolvi… ştii tu?...
Piţi_Star: Îmi dă Oana pastile…
Nataşa_Zgub: Mai bine le-ar lua ea!
Piţi_Star: (râde ca prostul)
Nataşa_Zgub: Sper că n-ai dat în păcatul solitudinii… Vezi, să nu citeşti Şarama, că poţi avea erecţie inversă!
Piţi_Star: (râde ca prostul)
Piţi_Star: Mi-a citit-o maică-mea, da’ dracu’ a fost atent…
Piţi_Star: Auzi, tu eşti disponibilă?
Nataşa_Zgub: La orice oră! Şi mie-mi dă maică-mea pastile, da’ le ţin sub limbă şi le scuip în closet…
Piţi_Star: (se tăvăleşte pe jos de râs)
Piţi_Star: O s-o bag şi eu pe asta! Chiar mă gândeam să-i duc pe babaci la operaţie…
Nataşa_Zgub: (râde ca proasta)
Nataşa_Zgub: Stai, că bag şi webul!
Piţi_Star: Nu văd nimic…
Nataşa_Zgub: Trebuie să dai Accept, deşteptule!
Piţi_Star: Aha…
Nataşa_Zgub: Eşti blond ca mă-ta!
Piţi_Star: (râde ca prostul)
Piţi_Star: Sunt tigrat şi alb pe burtă…
Nataşa_Zgub: Ştiu, tigratule! Te văd pe monitor. Eşti blond de tigrat!...
Nataşa_Zgub: Parcă-l aud mişcând pe taică-meu…
Piţi_Star: Da’ ce-au ăştia, bă, îs somnambuli?

Pe această replică am intrat eu. Nataşa a închis pe dată camera, cum am mai amintit, şi se apucă să frunzărească Biblia. Spre neşansa ei, cartea s-a deschis tocmai la Cântarea Cântărilor… A urmat o discuţie ca de la părinte la copil:
- Cu cine discutai? Iarăşi cu onanistul de Piţi?
- Nu-i onanist, maică-sa-i scriitoare…
- Mda… Ingineră, mai bine spus… Ce vrea ăsta de la tine? E prea mic Piteştiul pentru el? Ştii că are şase ani?
- N-are atât, tati, mi-a zis că-i mai tânăr…
- Normal că ţi-a zis că-i mai tânăr, doar nu te aşteptai să-ţi spună că a năpârlit şi că are hemoroizi! Aşa fac toţi…
- Da’ tu de unde ştii?

Cum apăru şi doamna, mama aniversatei Nataşa, avurăm o lungă dezbatere în familie şi, în final, am decis s-o înscriem pe copilă la un club sportiv, ca să-şi cheltuiască energia cu folos. Totodată, am parolat compul, punând dificila parolă 4949neinfectatdeliberalism123.
Firesc, am sunat-o şi pe Oana, ca să-i spun ce fac creaturile astea două când nu-s supravegheate. Blonda, cum era de aşteptat, a râs şi-a zis că toţi suntem o apă şi-un pământ… Mamă denaturată!

Noi succesuri

Aşa cum se cuvine să o facem periodic, vom edita câteva fraze despre noile succesuri ale comentatorilor de pe acest blog, criteriul de departajare fiind acela al cantităţii, calitatea fiind intrinsecă chiar şi pentru comentariile acelora care nu s-au clasat între primii zece. În cele ce urmează, vom evidenţia pe cei mai harnici comentatori din perioada 11 februarie 2008 - 29 aprilie 2008.

1. Crina Dunca (Satu-Mare) - 221 comentarii: se află pentru a doua oară în postura de lider. Dacă uneori comentariile sale sunt răstălmăcite, credem că aici nu a avut parte niciodată de un astfel de tratament. Reamintim că Sătmăreanca este şi eroină în numeroase povestiri de-ale noastre.

2. Camelia sau Kmi sau Mîndra (Bucureşti) - 114 comentarii: intrată ceva mai târziu în blogosferă cu drepturi depline (adică deschizând doar de curând propriul blog), s-a remarcat mai demult cu comentariile sale, întotdeauna la obiect.

3. Oana Stoica Mujea (Piteşti) - 97 comentarii: este celebra autoare a nemuritoarei Şaorma, lucrare despre care până şi copiii ştiu că "e scrisă de blonda aia!". Colaboratoare apropiată, de câte ori decid să-mi închid blogul are opinia contrarie. Aşteptăm ziua când va decide ea să-mi închidă ori şteargă blogul...

4. Gabriela Savitsky (Reşiţa) - 51 comentarii: aproape co-proprietară a blogului, prin numărul de materiale care-i aparţin şi pe care mi-a îngăduit să le public, este, în plus, inspiratoarea multora dintre scrierile proprii, chiar dacă uneori acest amănunt nu este evident oricui. Mai mult ca sigur că, în absenţa helicobacterului şi în prezenţa unui laptop, poziţia sa în acest clasament ar fi fost cel puţin una de medalie de bronz...

5. Teodora Georgescu (Bucureşti) - 42 comentarii: a găsit vreme şi pentru blogul nostru, cu toate că uneori se află în criză de timp şi pentru administrarea propriului aşezământ. Uneori, fotografiile pe care le realizează ilustrează povestirile de aici.

6. Simona Ionescu (Bucureşti) - 41 comentarii: navetistă între Click şi blogul de faţă, promovează dezinteresat pe toţi aceia care, dintr-un motiv sau altul, îi par a avea bune intenţii şi ceva de spus. Adeseori, însă, este nedreaptă cu domnul plutonier-major Onici...

7. Daniel Octavian (Bucureşti) - 40 comentarii: autorul unui blog de foarte bună calitate, a preferat să dispară dintre noi din pricini care, dacă domniei sale îi scapă, nouă nu...

8. Nicoleta sau Niko sau Sibilla Poesis (Reşiţa) - 28 comentarii: a apărut mai târziu, însă, cum se vede, a pornit o asiduă muncă de recuperare. Pentru prima dată s-a evidenţiat atunci când, în problema Kosovo, aveam aceeaşi opinie...

9. Laura Iancu (Spania) - 22 comentarii: autoarea unor poze care subliniază cât se poate de bine povestiri de-ale noastre (unele alcătuite tocmai pornind de la fotografie) şi posesoarea unui blog care vrăjeşte.

10. Argus (Iaşi) - 14 comentarii: mai puţin laborios decât anul trecut, nădăjduim că-şi va redobândi tonusul. Şi aici nu ne referim atât la calitatea domniei sale de comentator, cât la aceea de postator pe propriu-i blog.



În preajma celor menţionaţi s-au mai aflat: Rebecca Mohl (Timişoara) - 10 comentarii; Darius Filip (Satu-Mare), Răzvan Gal (Timişoara) şi Marcel Răduţ Selişte (Craiova), aceştia din urmă cu câte 9 comentarii. Despre Moshu 49 - 11 comentarii - nu avem alte date.
Subliniate fiind aceste succesuri (sau editate fiind aceste fraze), mergem şi noi să sărbătorim cu o cafea.

Poveste de Paşti

Cum, în fiecare an, iepuroiul îşi face de lucru pe la noi de Paşti, Nataşa deveni agitată, ştiind din istorisirile noastre că specimenul are o conduită îndoielnică. În afara faptului că lasă pe covor o grămadă de păr, mişcă în permanenţă din buze şi nări, de parcă ar fi schizofren. Avertizată, pisica începu să-şi facă planuri:
- Dacă vine iepuroiul, îl întreb „tu ce vrei, bă?” şi, după aia, când îi trag o labă...
- Bine, Nataşa! – răspunsei. Acum, du-te şi curăţă litiera, să nu ne facem de rahat când vin musafirii!...
Fără un entuziasm deosebit, Nataşa merse în baie şi începu să râşchie, mai mult ca să auzim noi. Maică-sa îi strigă:
- Spală cum trebuie acolo, nu te juca cu mingea, că nu de aia te-am trimis noi la baie!...
La o oră încă matinală, se înfăţişă şi împăroşatul cel cu urechi prealungi, conform datinii. Nataşa îl luă în primire:
- A zis tati că să nu mai laşi atâta păr ca anul trecut, că el nu-i fraierul tău!
- Da’ tu ce cusur ai? – răspunse rozătoarea. Uită-te ce i-ai lăsat pe pantaloni…
Într-adevăr, pantalonii mei nu arătau tocmai impecabil, fiind din catifea reiată şi, în plus, de culoare neagră iniţial. Până şi Nataşa simţi nevoia să schimbe subiectul, astfel că bravă:
- Mie-mi dă mami pastile…
- Bine-ţi face! – replică iepuroiul. Că doar nu era să te… plimb eu în oraş!
Aici, specimenul se exprimă puţin diferit. Nataşa mai avu o curiozitate:
- Este adevărat că tu simbolizezi desfrâul şi lipsa de măsură?
- Nu-i grija ta ce simbolizez eu! – sosi răspunsul, răspuns căruia, din nou, i-am adus uşoare retuşuri.
Cum covorul începu să se umple nu doar de păr, ci şi de un soi de măslinuţe pe care Nataşa apucă a le alerga prin încăpere, socotii util să trecem la problemele noastre, în dorinţa scurtării vizitei:
- Ce-ai mai adus anul ăsta?
- Nataşei, o conservă foarte gustoasă, pentru mami am adus o tavă de inox şi-i mai citeşti tu scrieri de-ale tale, ca să nu spună că-i prea puţin, iar ţie ţi-am adus o scrumieră şi-o cameră web…
Ultimul articol, prin ineditul său, îmi stârni o nedumerire:
- Şi ce să fac cu camera web?
Rozătoarea, deşi trăită mai mult în sălbăticie, găsi totuşi o rezolvare:
- Să te dai rotund pe mess! Sau, dacă n-ai alte idei, poţi face cu ea ce-a făcut Marieta cu buchetul de lalele…
Aici am adus corecţia că Marietei doar i s-a sugerat o posibilitate şi că, în afară de asta, deviem de la subiect, intrând într-o altă poveste. Suplimentar, i-am propus ca, pe viitor, să-şi introducă el un dop în locul cuvenit, căci este mai bine să introduci decât să scoţi, mai cu seamă când este vorba de covorul meu…
Într-un târziu, oaspetele a plecat, pretextând că mai are treabă, iar noi nu am depus prea mari eforturi pentru a-l reţine.
Nataşa opină că, anul viitor, am putea să-l gătim pe individ cu sos picant, iar eu, distrat, începui să mă dau rotund pe messenger, arătându-i Oanei un poster cu Arnold Schwartzenegger şi trombonind-o că-i poza mea. Fireşte, blonda m-a crezut!

Învierea Domnului

Pictură şi foto: Preot Ioan Andoni


Hristos a înviat!

Gabriela Savitsky - Versul pe cruce

Gabriela Savitsky - Versul pe cruce



Ce ţi se pare de neînţeles
că din mine n-a rămas decât vers,
vers şi mâhnire,
un lung prohod început chiar la naşterea mea…
Cum vrei să râd, când veselirile mele
sunt dincolo, în inima ta
din care-am fugit?
Aici a rămas o carcasă
unde mişună felinele în întuneric.
Au nu înţelegi că nu pot
să trăiesc pe jumătate,
cu zilele întretăiate,
cu respiraţia arsă,
cu sensul vieţii absent?


Mai degrabă aş muri
decât să nu te mai ştiu iubi.
Şi nu mai fi trist
de parcă cineva ne-a furat
sufletele,
cu tot cu dragoste,
şi a fugit de pe crucea lui Christ.

Răzvan Codrescu - Cele 7 rostiri de pe Cruce

Pictură şi foto: Preot Ioan Andoni


Răzvan Codrescu - Cele 7 rostiri de pe Cruce


Iisus Şi-a dat duhul pe cruce «la ceasul al nouălea», după 3 sau 6 ore de la răstignire (Marcu – 15, 25 – spune că ar fi fost «ceasul al treilea» cînd L-au răstignit, în vreme ce Ioan – 19, 14 – indică «ceasul al şaselea»). În acest răstimp al agoniei de pe cruce, Iisus a grăit în 7 rînduri, iar cuvintele rostite atunci alcătuiesc un rezumat testamentar al învăţăturii şi-al misiunii Sale în lume. Succesiunea lor exactă nu poate fi stabilită cu precizie absolută, căci nici un evanghelist nu le pomeneşte pe toa te, ci fiecare pe cîte unele. Aici am optat pentru suc ce siunea cea mai probabilă, impusă prin tradiţie, pentru care a optat, în mare, şi poetul creştin francez Paul Claudel (1868-1954), în urmă 7 decenii, în celebrul său eseu lirico-teologic închinat răstignirii: Un poète regarde la croix («Un poet priveşte crucea»). N-am reţi nut aici decît în mică măsură consideraţiile autorului francez, dar cei interesaţi le pot citi şi în româneşte, în frumoasa tălmăcire a Ancăi Sârbulescu (Editura Anastasia, Bucureşti, 1994).

-----------------------------------------------
1. «Părinte, iartă-le lor, căci nu ştiu ce fac!» (Luca 23, 34). La început, Domnul pa re să privească în jos, la cele ale pămîntului, arătîndu-Şi o dată mai mult grija pentru lu mea pe care venise s-o mîntuiască. Prima Lui rostire de pe cruce este una de iertare faţă de cei ce-L răstigneau, aducînd aminte de porunca înnoită a iubirii, din Pre dica de pe Munte, ca re extindea iubirea (agápe) şi asupra vrăjmaşilor, după modelul iubi rii dumnezeieşti (Matei 5, 44-48). Iubirea şi consecinţa ei firească, iertarea, împinse pînă la jertfă şi mărturi site de Domnul Însuşi cu vorba şi cu fapta, stau la temelia întregului creştinism. În acelaşi duh cerem şi-n Rugăciu nea Domnească (Tatăl nostru): «Şi ne iartă nouă greşalele noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri». Dacă Cel fără de greşeală a iertat greşiţilor Săi chiar în toiul greşelii lor, cum oare noi, cei plini de gre şeli, nu vom ierta în urmă greşiţilor noştri? De aceea preotul strigă în noaptea tainei pascale: «Să zicem Fraţilor [chiar] şi celor ce ne urăsc pe noi; să iertăm toate pentru Înviere!».
----------------------------------------------
2. «Adevărat grăiesc ţie, astăzi vei fi cu mine în rai» (Luca 23, 43). Pe aceeaşi linie a iubirii iertătoare («Dumnezeu nu vrea moartea păcătosului, ci mîntuirea lui») se în scrie şi a doua rostire a Domnului pe cruce, binecuvîntîndu-se astfel pocăinţa şi dreapta măr turisire, prin care tîlharul dobîndeşte, chiar în ceasul al 12-lea, raiul comuniunii cu Hris tos. Se împlineşte astfel deplin pro feţia cum că mulţi vameşi (pă­cătoşi) vor dobîndi împărăţia înaintea celor ce s-au socotit pe ei înşişi drepţi şi vrednici de ea. Nimeni nu este ireme diabil pierdut, iar ju­decata Îi aparţine lui Dumnezeu, Care cunoaşte în orice clipă cele mai dinlăuntru ale noastre şi nu Se zgîrceşte în bunătatea Lui. Cînd tindem să fim necruţători cu cel căzut (precum lapidatorii femeii adultere), judecînd în pripă şi neţinînd seama că nici noi nu sîntem fără de păcat, să ne aducem pe dată aminte că primul intrat în rai a fost tocmai un tîlhar pocăit în ceasul din urmă!
----------------------------------------------
3. «Femeie, iată fiul tău!… Iată mama ta!» (Ioan 19, 26-27). După ce le-a vorbit mai întîi păcătoşilor, ce au mai grabnică trebuinţă de grijă şi de milă decît ceilalţi, Domnul se adresează de pe cruce celor drepţi şi curaţi, maicii Sale şi lui Ioan, ucenicul cel mult iubit, încredinţîndu-i unul altuia, ca temelie şi chip al Bisericii Sale, instituite chiar atunci şi acolo, la picioarele crucii. Maica Domnului – «Noua Evă» – este consfinţită astfel ca Maică purtă toare de grijă a întregului neam creştinesc, care la rîndul lui este chemat să vegheze asu pra Bisericii maternale ca asupra Miresei lui Dumnezeu, măsură vie a dragostei ocro ti toare şi a comuniunii în Duhul Sfînt. Pătrunşi de acest mare şi tainic adevăr, cîntăm pînă astăzi, şi pînă la sfîrşitul veacurilor, cu smerită înfiorare: «Nu lăsa, Măi cuţă, să pierim pe cale,/ Că noi sîn tem fiii lacrimilor tale…»
----------------------------------------------
4. «Mi-e sete» (Ioan 19, 28). Răstignitului Îi este sete: lucrul cel mai la îndemână, care se dă pe degeaba oricui, Îi este refuzat de către oameni Celui ce Şi-a pus viaţa pentru ei! Celui ce le-a dăruit Cerul, n-au să-I dea decît oţet şi fiere! Celui ce este «dulceaţa lumii», lumea îi întinde, pînă-n ceasul din urmă, amărăciunea păcatelor ei! Dar setea Domnului este mai mult decît setea de apă a trupului sfîşiat: este dorul neostoit al Fiului lui Dumnezeu după dragostea omului, şi dorul neostoit al Fiului Omului după Tatăl ceresc. Pribegi prin lumea aceasta, purtîndu-ne cru cea după puteri, oare nu însetăm şi nu flămînzim şi noi, fiecare, ur mînd lui Hristos, după dragoste şi după dreptate, după «apa vieţii» şi după «pîinea cea spre fiinţă», pe care o cerem zilnic Tatălui nostru Care este în ceruri? Prin setea aceasta, Cel spîn zu rat între pămînt şi cer Îşi îndreaptă de-acum fruntea spre Tatăl Care L-a născut «mai îna in te de toţi vecii» şi Care «atît de mult a iubit lumea încît pe unicul Său Fiu L-a dat spre moarte, şi încă moarte pe cruce».
----------------------------------------------
5. «Eli, Eli, lama sabahtani?» (Matei 27, 46 ; Marcu 15, 34). «Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, de ce M-ai părăsit?». Este, observă Claudel, «conflictul a două naturi şi a două voinţe reunite în arena ferecată a vocaţiei răscumpără toare», clamat cu vorbele ome neşti ale Psalmistului (Psalmi 21, 1). Omul Iisus, Care se ru gase cu sudori de sânge în noaptea Ghetsemanilor şi cerşise să se treacă de la El paharul pătimirii, dar sfîrşise prin a Se în cre dinţa voii Tatălui ceresc, strigă acum nu ca un Dumnezeu atot puternic, ci ca un om covîrşit de durere în carnea şi-n oasele lui. Omenitatea a fost asumată pînă la capăt şi strigătul ei bate la porţile cerului, care nu vor întîrzia să se deschidă. Stă în această mare cumpănă a jertfei răscumpărătoare toată frămîntarea biblicului Iov, pusă înainte spre dumnezeiască dezlegare. Nae Ionescu avea toată dreptatea cînd spunea că creştinismul nu este, în ultimă analiză, decît «rezolvarea dumnezeiască a problemei lui Iov».
----------------------------------------------
6. «Săvârşitu-s-a» (Ioan 19, 30). A se săvîrşi înseamnă, deopotrivă, a se sfîrşi şi a se împlini. Iisus e la capătul misiunii Sale mîntuitoare, pe piscul jertfei supreme; omul din El stă să se săvîrşească (sfîrşescă), dar Dumnezeul din El are conştiinţa întreagă a săvîrşirii (îm plinirii) planului mîntuitor, a biruinţei divine care va străluci de a treia zi, pentru eterni tate, în lumina neînserată a Învierii. «Săvîrşitu-s-a» nu este atît vestea morţii care dă tîrcoale, cît a plinătăţii ce va să vie şi pe care nimeni şi nimic n-o va mai putea de-acum zăgăzui («Unde este, moarte, boldul tău?»). E atingerea ţintei («cu moartea pre moarte călcînd»), e triumful Crucii («după care toate se cer»), e repunerea lumii pe făgaşul ei ne-lumesc: «Căci noi nu avem aici cetate stătătoare, ci o căutăm pe aceea ce va să fie» (Evrei 13, 14).
----------------------------------------------
7. «Părinte, în mîinile Tale încredinţez duhul Meu» (Luca 23, 46). Sufletul omului se încrede lui Dumnezeu, în răspărul morţii, iar Fiul este gata de întoarcerea în slava din care a venit, de şederea «de-a dreapta Tatălui» cea din veci şi pentru vecii vecilor, căci «Eu şi Tatăl una sîntem» (Ioan 10, 30). Săvîrşirea devine desăvîrşire a tainicei iconomii, iar deofiin ţimea lui Dumnezeu consfinţeşte deofiinţimea şi îndumnezeirea umanului: «Căci Dumnezeu S-a făcut om pentru ca şi omul să se facă Dumnezeu» (nu după fiinţă, dar după har, prin dumnezeiască înfiere).
----------------------------------------------
În faţa aces tei mărturii a Cuvîntului, toate cuvintele noastre se sme­resc şi tac, ca nişte biete unelte ale veacului acestuia. Şi ne simţim, mai mult decît oricînd, una în Hristos, Domnul Vieţii şi al Învierii.




Alături de acest material, recomandăm şi cuvântul de astăzi al Corinei Creţu. (I.S.U.)

Tensiuni

„Iată Someşul!” – îşi zise Caius, descins în Satu-Mare. „De câte ori va fi privit Ea la undele sale… Ori va fi păşit peste acest pod majestuos…”. Întreg sufletul eroului nostru era iluminat, iubirea părând să-i deschidă porţi către alte lumi, inaccesibile inimilor împietrite. O lacrimă de fericire îi brăzdă obrazul şi poate că reveria ar fi continuat dacă, pe neaşteptate, Caius n-ar fi simţit nevoia să coboare sub pod. Viaţa fiecăruia cuprinde şi aspecte prozaice, deseori trecerea de la cele mai pure simţăminte ale sufletului la cele mai mizere nevoi trupeşti făcându-se cu iuţeala fulgerului.

Cum, pornind din Oradea, ciclistul fredonă, tot restul drumului, doar în gând, pentru a evita noi incidente, apucând să se uşureze sub pod îndrăzni din nou să dea glas unui cântecel, adecvat momentului. Din nefericire pentru el şi din fericire pentru cititor, un glas tunător îl întrerupse tocmai la refren:
- Tu, ăla de sub pod! Ce faci acolo?...
- Cine, eu? – întrebă Caius, după câteva momente de uluială.
- Nu, mama…

Cititorul va fi intuit că, din nou, un reprezentant al Poliţiei veghea asupra bunei rânduieli. Cum, spre hazul general, poliţiştii orădeni trimiseră în toată ţara poza lui Caius cu pantalonii lăsaţi pe vine şi executând o genuflexiune, poză apărută, de altfel, şi pe internet, personajul era deja cunoscut maiorului Munteanu:
- Iarăşi tu? Eşti incapabil să treci printr-o localitate fără să-ţi dai jos pantalonii? Ce ai, eşti exhibiţionist?...
- Nu sunt exhibiţionist… - negă, nu foarte credibil, mult încercatul îndrăgostit.
- Zăăău? – făcu domnul maior. Atunci, probabil eşti o victimă a hazardului, de te surprinde mereu Poliţia în curul gol…

Ştiind de la colegii orădeni că exhibiţionistul stă destul de rău cu banii, domnul maior Munteanu se îndură de el şi, după ce-l puse să adune gunoaiele de pe pod, îl lăsă să plece către redacţia Gazetei de Nord-Vest.
…………………….

În tot acest timp, în redacţia Gazetei de Nord-Vest atmosfera era încărcată. Acuzată că prezintă o igienă corporală îndoielnică şi că face curat de mântuială, Marieta avu o răbufnire de orgoliu şi-i prezentă Crinei, directoarea gazetei amintite, o cerere de demisie:

doamna directoare, care fiind supusă la jicniri continuie nu le mai rabd, mi dau demisia din postul care cu onoare lam ocupat în redacţie. cu mulţumiri anticipa-te marieta v.

- Care ţi-am zis de-o mie de ori că există şi majuscule! – o parodie Crina după citirea cererii, în vreme ce rupea foaia. Pune-te şi fă lună aici şi termină cu tâmpeniile, că-ţi fac un referat de nici la cârciuma Talibanului nu te mai angajează!...
- Da’ tot timpul numa’ de mine vă luaţi!... – începu Marieta să plângă. Pe ceilalţi nu-i vedeţi cum trage chiulu’, eu sunt proasta lu’ toţi! Dracu’ s-o ia de viaţă!...
- Bombăni? – întrebă directoarea pe un ton aspru. Apoi, dând cu degetul pe birou, îi arătă femeii de serviciu mijlociul devenit cenuşiu: Ăsta ce-i? Nu-i cumva praful pe care, teoretic, s-ar fi cuvenit ca tu să-l ştergi în zorii zilei?...

În toiul acestei discuţii, intră şi Caius, purtând cu stânjeneală un buchet de lalele, adunate de prin cine ştie care parc. Simţind tensiunea din încăpere şi intimidându-se, îngăimă ca un fel de salut şi, pierdut, îi întinse buchetul Marietei.
- Domnul Caius, presupun! – interveni Crina, intuind că, altfel, tăcerea penibilă s-ar prelungi excesiv.
- Da! Am mai trecut pe aici, acum câteva luni… - răspunse Caius, în vreme ce ţinea, în continuare, buchetul întins către femeia viselor sale.
- Mda, posibil… - replică şefa foii locale. Pe aici se perindă multă lume… Am citit, însă, pe un blog că aţi pornit încoace şi v-am văzut o poză recentă, publicată astăzi pe internet.

Din reflex, Caius privi către monitorul care, şi-n acel moment, afişa una dintre pozele sale realizate cu prilejul traversării municipiului Oradea.
- Nădăjduiesc, - continuă Crina – că atitudinea din fotografie este accidentală şi că nu aveţi de gând să procedaţi şi aici într-un mod asemănător…
- Nu, desigur… - zise pierit tragicul personaj.
- Tu ai de gând să-ţi iei odată florile alea? – o abordă directoarea pe Marieta, care încremenise de la începutul scenei.
Adunându-se, femeia înveşmântată în halatul de-un albastru incert reuşi să rostească:
- Vai, Doamna Directoare, dar, ce să fac eu cu florile?...
- Să ţi le bagi în cur! – îi sugeră Crina o posibilitate. Cum ce să faci, toanto? Să le iei şi să le pui într-o vază! Preferabil, cu apă… Tu – trecu şefa din nou la vizitator – nu erai încurcat cu Filomela?...
Cu desăvârşire năuc, Caius îngăimă:
- Care Filomela? Pizdrinţ?...
- O cunoaşte!... – gemu Marieta.
- Normal că o cunoaşte… Problema e alta: ce vrei de la Marieta? Nu-ţi mai ajunge Filomela? Eşti supradotat? Sau ce?...

Cei care o cunosc pe Crina ar putea să fie miraţi de această atitudine, la fel cum era şi Caius, deşi acesta n-o cunoştea decât superficial. De regulă, tânăra ziaristă nu bagă fitile între oameni, dar tensiunea acumulată în redacţie şi orele de muncă ce păreau a nu se mai sfârşi şi a nu avea nicio finalitate o făcură să aibă această ieşire. Dându-şi seama că a mers prea departe, căută să remedieze situaţia cumva:
- De fapt, lucrurile astea nu mă privesc pe mine! Marietei va trebui să-i explici ce şi cum… În definitiv, are 37 de ani. În curând…

Fără să-şi termine ideea, Crina dădu de înţeles că ar prefera să rămână singură în birou.
„Măcar de n-ar fi beţiv” – îşi zise Marieta, gând ce-i veni fără vreo legătură directă cu cele petrecute până atunci.
............

În aceeaşi seară, Marieta şi Caius petrecură împreună într-un birt sordid. Despre cele ce-şi vor fi vorbit nu ştim mare lucru, însă.

Etapă intermediară

Ajuns în Oradea şi pregustând, în sinea-i, strălucirea rece a nordului, Caius prinse a fredona:

Pedalând frenetic, de amintire fug…

Pe acest stih, ciclistul fu oprit de un echipaj al Poliţiei Rutiere, iar un membru al acestuia îl abordă:

- Bună ziua! Mă numesc căpitan Rincea Viorel. Ştiţi că e interzis să pedalaţi frenetic prin oraş?...
- Dar, eu nu pedalam frenetic… - încercă nefericitul să se dezvinovăţească. Doar versurile cântecului sunt aşa…
- Aşadar, dumneavoastră pe carosabil fredonaţi cântece, ca şi cum v-aţi afla în birt…

Cum domnul căpitan întrebuinţa pronume de politeţe, Caius nu sesiză de la început situaţia dificilă în care se afla. Astfel că încercă să capteze bunăvoinţa agentului de circulaţie:
- Ştiţi, mă deplasez către Satu-Mare, la femeia pe care o iubesc…
- Înţeleg, nu mai poţi să ţi-o ţii în pantaloni… - răspunse domnul căpitan, inspirat de filmografia de peste ocean, şi renunţând la plural. Bicicleta-i a ta?
- Nu, mi-a împrumutat-o un prieten…

Pe măsură ce glasul lui Caius începea să tremure, vocea domnului căpitan devenea tot mai autoritară:
- Şi prietenul ăla ştie că ai împrumutat bicicleta?...
Aici era introdusă o fină ironie, care-i scăpă, însă, sărmanului îndrăgostit.
- Ştie… - susură Caius, nu tocmai convingător. Putem să-l şi sunăm…
- Da, sigur, cu taxă inversă! Ia scoate tu tot ce ai în buzunare…

Urmă o operaţiune penibilă, dar necesară, de percheziţionare a suspectului. Un sergent, membru al echipajului, opină că, de regulă, infractorii ascund în rect corpurile delicte. Nu era, desigur, cazul lui Caius, însă, pentru a-şi proba nevinovăţia, fu silit să treacă prin momente neplăcute, cu atât mai mult cu cât trecătorii, curioşi, se opriseră să vadă această inedită percheziţie, parte dintre aceştia alegând chiar să imortalizeze momentul, folosindu-se de telefonul mobil.

După ce i se notară cu atenţie datele personale, Caius fu lăsat să-şi continue drumul către aleasa inimii sale, nu fără a primi câteva sfaturi preţioase:
- Dă-i drumu’ de-aici, şi ai grijă cum mergi. Nu mai cânta necuviinţe, că nu eşti pe tarla! Vai de femeia aia la care te duci!...

Bucuros că a scăpat neaşteptat de ieftin, Caius sui din nou pe bicicletă. Sergentul îi mai strigă din urmă:
- Băi, figură, ai grijă să semnalizezi!... Să nu dea vreunu’ peste tine…
……………………

În tot acest timp, Marieta îşi aminti vag că parcă pornise unul s-o caute, iar Crina decise că nu mai merge în felul ăsta, dar încă nu se hotărâse ce anume nu mai merge…

O ploaie ca de toamnă prinse să cearnă peste întregul nord. Aceasta, desigur, îi afecta mai puţin pe cei aflaţi în redacţie, dar era supărătoare pentru pietonii care, imprudent, porniseră la drum fără umbrelă şi, mai ales, pentru biciclişti.

Marcel Răduţ Selişte - Miercurea trădării

Marcel Răduţ Selişte - Miercurea trădării


Creştinismul reprezintă pentru mulţi dintre semenii noştri doar un fel de basm, o încrengătură de legende, căreia numai preoţii îi mai dau de capăt. Se răspândeşte cu tot mai multă putere impresia că există un fel de capitulare a creştinismului în faţa societăţii contemporane sau, mai exact spus, un fel de adaptare la circumstanţele unei noi idolatrii care face din om valoarea supremă, demiurgul lumii. Templul idolatru este însăşi societatea aşa-zis postmodernă, care îşi asumă victorioasă lenea progresului tehnologic, mascându-şi autosuficienţa sub noţiuni precum „democraţie“, „dezvoltare“, „integrare“. Creştinii sunt invitaţi să guste din bogăţiile aurite ale societăţii de consum, totul este de vânzare. Nu am rezistat ispitei „modernizării“ şi am căzut, la rândul nostru, în dulceaţa întunecată a comodităţii. Slujitorul de altar conferenţiază cu eleganţă despre Hristos. Argumentele teoretice, frazele rostite cu o preţiozitate academică se ridică spre cer precum nişte baloane frumos colorate. Doar faptele mai lipsesc. Tainele Sfinte sunt administrate cu o măiestrie demnă de arta managerială a marilor companii şi produc bunăstare materială. Noi, credincioşii, suntem căldicei, aplaudăm sau lăcrimăm de la galerie, ne lasăm diluaţi de o atmosferă de telenovelă sud-americană şi ne simţim bine. Un „bine“ în care Hristos este doar un fel de scuză permanentă pentru greşelile noastre, relaţia cu El fiind pretextul obţinerii confortului psihic şi nu prilej de desăvârşire duhovnicească. Hristos, Biserica, Tainele, preotul, sărbătorile creştine sunt aşezate în vitrina sufletului nostru precum nişte bibelouri ieftine. Lucitoare, să se minuneze vecinii de ele, împietrite şi prăfuite în spatele unui geam. Se apropie Crăciunul, se apropie Sfintele Paşti, atunci ne amintim de bibelouri şi le curăţăm un pic, le punem mai în faţă, să le vadă lumea. Biată omenire...

Trupul, carnea, fierbinţeala poftelor ne stăpânesc duhul aşa cum şi duhul lui Iuda a fost stăpânit într-o zi de miercuri, ziua trădării. Privit cu superficialitate, sărutul trădării lui Iuda ne pare a fi dulce ca ambrozia. Unii s-au grăbit să scrie cărţi despre această „dulceaţă“, să-l transforme pe Iuda din arhetipul trădătorului în model de iniţiere. Curioasă transformare! Bântuie duhul omului modern, omul care îşi proclamă infirmităţile drept perfecţiuni neînţelese de cei care îşi refuză modernitatea, tradiţionaliştii cei incomozi. Sărutul dulce-otrăvitor al lui Iuda face să freamăte buzele oamenilor. Când suntem ghiftuiţi de bunăstare, când suntem plini de „eul“ orgolios, sărutul pe care îl dăm lui Hristos ni se pare tot aşa de dulce. Am dat obolul celor câteva zeci de minute petrecute prin curtea bisericii în aşteptarea strigătului „Veniţi de luaţi Lumină!“ şi credem că ne-am făcut datoria. Ne călcăm în picioare să răpim Lumina asta pe care nu o mai simţim în suflet şi gata! L-am sărutat pe Hristos! Până la Crăciun ne ajunge...

Sărutul lui Iuda se multiplică pe buzele noastre, buzele celor căldicei. Efectele se propagă în progresie geometrică. Întunericul are puterea să ne transforme. Superficialitatea credinţei noastre, această sărutare păcătoasă pe care o aşezăm pe obrazul de icoane al lui Dumnezeu, ne face să fim precum trădătorul Iuda. Însă, grozăvia nu se opreşte aici. Rătăcirile ne determină să fim crucificatori. Răul făcut semenilor, furtul care provoacă sărăcia poporului, minciuna care rătăceşte suflete, fariseismul care sminteşte stăpânind peste negoţul cu veşnicia, autoîndumnezeirea, suprema rătăcire care proclamă pe om centrul universului, toată această beznă ne dă chipul şi fapta evreilor din vechime care L-au dat pe Hristos pentru a fi bătut în cuie, pe crucea Golgotei.

Este greu să mai mărturiseşti. Oamenii pleacă plictisiţi la auzul cuvintelor tale, care le sunt de neînţeles, şi sunt temători să-ţi urmeze în faptele prin care te împotriveşti celor puternici ai vremurilor noastre. Predicatorii se simt concuraţi în afacerea lor cu mărfuri sfinte, până şi propriul suflet se chirceşte sub durerile ispitei. E miercuri astăzi. Ziua trădării, ziua întunericului... Doar o zi pentru că în veşnicie „Lumina luminează în întuneric şi întunericul nu a biruit-o!“ (Ioan I,5).

E-atât de-aproape fericirea...

Ajuns în Lugoj, Caius se zvântă o vreme într-o cafenea, privind absent la împătimiţii aparatelor de poker, după care, sfătuit de un individ scund şi care, după ten, părea a fi rapidist, o apucă înspre Arad.
- Şi, din Arad, încotro o iau spre Satu-Mare? - mai ţinu Caius să afle.
- Tot înainte!
Mulţumind, eroul nostru încălecă din nou bicicleta şi, cum se oprise şi ploaia, prinse din nou a pedala, cu icoana Marietei în inimă şi-n gând.
Dacă ar fi fost după gustul nostru, al fidelilor Patriciei, l-am fi îndrumat către Deva, căci cine ştie când se va mai ivi ocazia pentru Caius de a-şi străbate Ţara în lung şi-n lat...
...............

În acest timp, Crina urzea planuri şi dădea, pe propriu-i blog, linkuri peste linkuri, iar Marieta ştergea mecanic spătarul unui scaun, cu gândurile vraişte. Că parte din aceste rudimente ale raţiunii sale erau îndreptate şi către vajnicul ciclist rămâne greu de precizat şi, oricum, nu are o atât de mare importanţă.
..............

Noi, obişnuiţii Patriciei, aşa cum era de aşteptam, pariam pe prezumtivele rute ale lui Caius. Aflând că a apucat-o către Arad, ne-am bosumflat într-o măsură, deoarece această probabilitate a fost omisă din toate calculele noastre. Cum arătam mai sus, vina aparţine doar acelui personaj tuciuriu, suspect de a fi rapidist, care n-a avut altceva de lucru decât să-i indice lui Caius ruta corectă. Ce va ieşi de aici, însă, e greu de precizat la ora actuală...
Oricum, domnul plutonier-major Onici, pentru a se răcori, reţinu în parcul din vecinătatea stadionului - şi, implicit, din cea a Patriciei - doi indivizi cu aspect de rapidişti. Rezultând, în urma cercetărilor, că aceia mai erau, pe deasupra, şi nefumători, li s-a emis mandat de reţinere preventivă în arest, pe termen de treizeci de zile, perioadă suficientă pentru ca infractorii să mărturisească tot.

Din întunecatul nord

Foto: Laura Iancu



În vreme ce, pedalând frenetic, Caius se apropia de Buziaş, făcând trup comun cu bicicleta împrumutată şi spintecând văzduhul înmiresmat, undeva în Satu-mare, Crina, directoarea Gazetei de Nord-Vest, privea cu dezgust la scrumiera murdară şi se gândea cum s-o mai sancţioneze pe Marieta.
- Mai mult de 40% nu pot să-i reţin din leafă, că nu-mi permite Legea… Tu-le muma-n cur de-mbuibaţi! Că, ar trebui să le-o trimit pe toantă acolo, s-o angajeze ei şi să se spele pe cap cu ea… Ba, mai vin şi ăştia de la Sindicat şi de la Drepturile Omului, trăsni-i-ar... Doamne, iartă-mă!
Amintindu-şi, fără aparentă legătură cu ceva anume, că se află în Săptămâna Patimilor, Crina abordă o mină întrucâtva mai binevoitoare când Marieta intră spre a se preface că deretică.
- Ai aflat că vine din nou Caius să te caute? – întrebă tânăra directoare, deşi din tonalitatea vocii nu rezulta că ar fi aşteptat neapărat şi un răspuns.
- Nu, doamnă… - spuse Marieta, trădând surprinderea.
- Nu, Doamna Directoare… - o corectă Crina, intonaţia sugerând, pentru ştiutorii de carte, chiar şi majusculările ce se impun.
- Dar, Doamna Directoare… - reluă femeia, însuşindu-şi apropoul -, cine-i Caius ăsta? Bărbatul din Timişoara care aţi zis că miroase urât?...
- Da, el este. Însă, mirosea urât pentru că a venit cu trenul şi s-a impregnat de mirosul de closet. Acum, însă, va veni cu bicicleta, astfel că va mirosi doar a transpiraţie…
Uimită, femeia de serviciu ţinu să afle detalii:
- Da’, de unde ştiţi că vine cu bicicleta?
- Scrie pe blog la Vania, unde se-adună beţivii de la Patricia…
Marieta, aşa cum aţi presupus şi dumneavoastră, nu este foarte în temă cu blogurile, dar câte ceva a mai prins, în vreme ce deretica prin Redacţie:
- Asta-i aia ce se vede la dumneavoastră pe ecran, cu nişte poze, de unde v-a dat afară de-acolo de unde scrie numele şi nu vă mai lasă să vorbiţi?...
Deşi vorbele Marietei pot părea confuze, Crina înţelese la ce se referă şi, din pricini care ne scapă, roşi, reluând discuţia pe un ton aspru:
- Asta nu te priveşte pe tine! Oricum, intru de la Oana, şi folosesc un proxy şi, dacă vreau, pot să şi comentez, numa’ că dau comentariul anonim…
- Cum doriţi dumneavoastră, Doamna Directoare! – spuse Marieta conciliant, mai cu seamă că nu pricepuse nimic din expozeul şefei sale. Da’, dacă vine omul acela, eu ce trebuie să fac?...
- Cum, ce să faci? Stai de vorbă, poate ieşiţi undeva în oraş…
- Bine, Doamna Directoare! Cum spuneţi… Cu toate că, eu demult am depăşit orice fel de arderi…
- Ai depăşit pe dracu! Asta ai citit-o pe undeva… - conchise Crina şi, dorind să scurteze discuţia, o expedie pe subalternă să dea cu aspiratorul în hol.
…………………..
În timp ce sătmărencele purtau această interesantă conversaţie, Caius ajunse în Buziaş şi, după ce se odihni puţin, porni mai departe. Sfătuit de un cetăţean binevoitor, o porni către Lugoj, sfidând întâi praful drumului, iar, mai apoi, ploaia torenţială ce se stârni.